23 Iunie 2012
Bucuresti
Bucuresti
Demnitatea este un cuvant caruia ma feresc sa ii atribui definitii . In contextul social actual, demnitatea a devenit o notiune interpretabila. Fiecare intelege sa fie demn in functie de curatenia filtrului propriu al ratiunii, in functie de educatie, sistem propriu de valori . Un cumul de factori personali, unici si netransmisibili. Demnitatea este ca un ADN. Proprie si intima.
Zilele acestea am asistat cu totii la o epidemie de judecati intelepte despre demnitate si despre conjugarea verbului “a fi “ in contextul demnitatii . Am inteles acum mai mult ca niciodata cat de perfecti suntem toti. Pentru ca in clipa cand incepi sa diseci actiunile cuiva si sa dai diagnostice despre sanatatea demnitatii cuiva , e semn de perfectiune .
Cine ar putea spune exact despre cineva ca este sau nu este demn? Poti doar sa il plasezi intr-o zona obscura a definitiei demnitatii , definitie pe care o simti tu, prin prisma experientelor tale. Dar cand experientele tale sunt mult mai sarace decat experientele celui pe care il evaluezi ? Cand nu ai fost niciodata in situatiile in care se afla cel pe care il judeci? Cum poate atunci, judecata unui om neexperimentat, sa evalueze corect gradul de demnitate al unui om?
Psihicul uman este o sursa continua de mirare. Insuficient descoperit/exploatat si extrem de mult studiat, nici astazi marii specialisti nu au reusit sa delimiteze norme ale reactiilor umane, ale simtirii . Tocmai pentru ca sentimentele pe care un om le incearca in diferite situatii sunt profunde si de cele mai multe ori greu de exprimat in asa fel incat sa poate fi intelese. Noi oamenii suntem limitati in gandire si in perspectivele asupra celorlalti. Suntem limitati de propria noastra viziune si realitate, rezistenti la schimbarea modului de gandire. Suntem atasati de propriile experiente si le exageram pana la a crede ca experientele noastre (mai mult sau mai putin perfecte) sunt un barem de corectare si notare pentru actiunile celorlalti. Capcana in care au cazut multi, capcana ciudata cu rol de a scoate la iveala imposibilitatea noastra de a gandi LIBER,de a privi situatiile din mai multe unghiuri si mai ales, incapacitatea noastra de a lua oamenii asa cum sunt ei , fara sa sa ii judecam. Ii raportam pe toti la definitia noastra a demnitatii. Incorect. Fiecare intelege altfel sa fie demn. Unii sunt straini de notiune, altii o duc la extrem. E spectacolul diversitatii umane, spectacol pe care societatea in care traim nu il accepta.Gama sentimentelor umane este infinita. Gradul de suportabilitate este relativ. Cum am putea noi, din exterior, sa judecam interiorul altcuiva ? Nu ne acceptam pe noi ca indivizi. Ne luptam sa fim altceva decat suntem. Cum am putea oare sa luam oamenii ca atare, cu actiunile lor , fara sa ii judecam prin prisma gandirii noastre? Multi dintre noi uitam ca uneori este mult mai usor sa traiesti in exterior cu ceilalti, dar extrem de greu sa traiesti cu tine insuti, mai ales cand esti profund treaz si expus constant mizeriilor societatii.
Poate ca exista sansa de vindecare. Exista un exercitiu : sa incercam, in fiecare zi , sa gandim inainte de a judeca pe cineva, sa incercam sa ne punem in locul acelei persoane si sa ne raspundem la intrebarea “eu cum as reactiona daca maine as fi in situatia asta ?”. Sunt convinsa ca este primul pas spre eliberarea mintilor noastre, spre curatirea perceptiei deformate pe care o avem (multi) despre noi si implicit despre ceilalti.
Zilele acestea am asistat cu totii la o epidemie de judecati intelepte despre demnitate si despre conjugarea verbului “a fi “ in contextul demnitatii . Am inteles acum mai mult ca niciodata cat de perfecti suntem toti. Pentru ca in clipa cand incepi sa diseci actiunile cuiva si sa dai diagnostice despre sanatatea demnitatii cuiva , e semn de perfectiune .
Cine ar putea spune exact despre cineva ca este sau nu este demn? Poti doar sa il plasezi intr-o zona obscura a definitiei demnitatii , definitie pe care o simti tu, prin prisma experientelor tale. Dar cand experientele tale sunt mult mai sarace decat experientele celui pe care il evaluezi ? Cand nu ai fost niciodata in situatiile in care se afla cel pe care il judeci? Cum poate atunci, judecata unui om neexperimentat, sa evalueze corect gradul de demnitate al unui om?
Psihicul uman este o sursa continua de mirare. Insuficient descoperit/exploatat si extrem de mult studiat, nici astazi marii specialisti nu au reusit sa delimiteze norme ale reactiilor umane, ale simtirii . Tocmai pentru ca sentimentele pe care un om le incearca in diferite situatii sunt profunde si de cele mai multe ori greu de exprimat in asa fel incat sa poate fi intelese. Noi oamenii suntem limitati in gandire si in perspectivele asupra celorlalti. Suntem limitati de propria noastra viziune si realitate, rezistenti la schimbarea modului de gandire. Suntem atasati de propriile experiente si le exageram pana la a crede ca experientele noastre (mai mult sau mai putin perfecte) sunt un barem de corectare si notare pentru actiunile celorlalti. Capcana in care au cazut multi, capcana ciudata cu rol de a scoate la iveala imposibilitatea noastra de a gandi LIBER,de a privi situatiile din mai multe unghiuri si mai ales, incapacitatea noastra de a lua oamenii asa cum sunt ei , fara sa sa ii judecam. Ii raportam pe toti la definitia noastra a demnitatii. Incorect. Fiecare intelege altfel sa fie demn. Unii sunt straini de notiune, altii o duc la extrem. E spectacolul diversitatii umane, spectacol pe care societatea in care traim nu il accepta.Gama sentimentelor umane este infinita. Gradul de suportabilitate este relativ. Cum am putea noi, din exterior, sa judecam interiorul altcuiva ? Nu ne acceptam pe noi ca indivizi. Ne luptam sa fim altceva decat suntem. Cum am putea oare sa luam oamenii ca atare, cu actiunile lor , fara sa ii judecam prin prisma gandirii noastre? Multi dintre noi uitam ca uneori este mult mai usor sa traiesti in exterior cu ceilalti, dar extrem de greu sa traiesti cu tine insuti, mai ales cand esti profund treaz si expus constant mizeriilor societatii.
Poate ca exista sansa de vindecare. Exista un exercitiu : sa incercam, in fiecare zi , sa gandim inainte de a judeca pe cineva, sa incercam sa ne punem in locul acelei persoane si sa ne raspundem la intrebarea “eu cum as reactiona daca maine as fi in situatia asta ?”. Sunt convinsa ca este primul pas spre eliberarea mintilor noastre, spre curatirea perceptiei deformate pe care o avem (multi) despre noi si implicit despre ceilalti.
Extrem de complicata problema demnitatilor. Chiar am putea sa dam exemple concrete din ce se intampla astazi in Romania cu clasa politica. Insa cred ca s-a discutat deja prea mult pe tema asta. Chestia e ca putini mai au inca demnitate si o folosesc asa cum trebuie.
RăspundețiȘtergereExemple avem destule. S-a discutat aplicat , pe exemple, suficient pana acum. Dar ceea ce vreau eu sa spun nu este legat de exemple, este legat de noi, oamenii . Ne consideram mai buni decat ceilalti si asta ne da dreptul sa judecam actiunile altora. Dincolo de politica, persoanele care fac politica sunt la urma urmei si ei oameni. Frecvent ajungem in capcana de a lua la pachet omul politic cu omul in sine. Nu! Sunt doua entitati separate,asa cum , de exemplu si eu sunt o persoana in viata profesionala si cu totul alta in cea personala. De aici greseala de a judeca pe ceilalti. Nu cunosti,nu poti vorbi . Dar cum suntem experti in orice...mai ales in demnitate....
Ștergere